Poeții

Ce vis nebun, ce nălucire vie,
Ce freamăt și ce zbucium nasc poeții,
Când un tărâm sau altul îi îmbie,
Brodând în vers de gri sau roz pereţii.

Și rând pe rând, un gând ori altu-i cheamă,
Să iscălească foaia-ngălbenită,
Mai din nimic, mai din orice, din teamă,
Să spuie despre-orice sau sa nu zică.

Ce-or fi trăind și de ce-or scrie-n versuri
Doar ei or ști. Să știe dânșii oare?
Dansând în gând, rotindu-se în mersuri,
Roind prin portative roditoare.

Or fi iubit destul, or fi pierdut ei trenul?
Și-or fi rămas în gară așteptând
În timp ce viața le-mpingea vagonul
Ce le-ascundea speranța fredonând…

Și-or fi rămas întinși, și-or fi rămas să scrie
Să se întoarcă trenul înapoi,
Pe un peron de dulce reverie
Să scrie poezie pentru noi…

Astfel, și eu, ca dânșii, aștern, din întâmplare,
Cuvinte ne-nțelese, cătând cu ochii-n nori,
Că poate dinspre-acolo, din marea depărtare,
Vagonul cu speranța, s-ar pogorî-napoi.

Răspunsul

Aleargă, străpunge,
Și luptă, și plânge,
Și proștii-i întrece,
Mai iute ca ei,
Întoarce, nu-ntoarce,
Lovește, izbește-i,
Gonește, ocoloște-i
Și dă în mișei!

Noi valuri, iar valuri
Și fără de cale,
Din valuri, la maluri
Nu poți să răzbești,
Potop e, Iisuse,
Întoarce-i la Tine!
Deschide-le ochii,
Că-nchiși sunt, orbești!

Să facă, să tacă,
Să suie, să-mpuște,
Să urce, să muște,
Femeia-i bărbat,
Să-nalțe copilul
În locul de mamă,
Nu poate, ce dacă?
Ce mare păcat!

Oprește-i Iisuse,
Că-s gloată și-odată,
Cu toții-or să cadă
Ca împiedicați,
Și mințile-ncinse,
Cu totul închise
Văd negru, și negru-i
Adevăr nesecat!

Și unii vor geme
Ca alții să cheme
Ajutor și-ndurare
Și pace-napoi,
Dar nu știu și nu pot,
Că-i freamăt și ropot,
Închiși sunt la minte
Și nu sunt ca noi!

Și unde să uite,
Și unde să cate,
Ei nu știu, c-aievea
Li s-a suflat,
Și-noată pe munte,
Căzuți într-o parte,
Și urcă pe ape,
Și tot necurat!

Și iadu-i așteaptă
Să-noate într-însul,
De nu s-or opri
Să-nvețe și plânsul,
De nu se-nțeleaptă
Să cate spre ei,
Păgânii, urâții
Și câinii din ei!

Rușine, rușine!
Căci oameni mănâncă
Și oameni pe oameni
Se calcă-ntre ei,
Că totul e treacăt
Ei nu cunosc încă,
Rușine-ngâmfați,
Perverși și mișei!

Și fugi dinspre dânșii,
În grabă zorește,
Aleargă, aleargă,
Spre tine-napoi!
Și cată, și cată
Și-odată-ndrăznește,
Acum te OPREȘTE:
RĂSPUNSU-i în NOI!

Vârstele învățării

Copilul învață și râsul și plânsul
Prin joc și prin voia cea bună,
Bunicul răsfață-alintatul dintr-însul,
Citindu-i din Sfânta Scriptură.

Iar tânărul iute învață amorul
Și dragostea oarbă-l îmbie,
Ca clipa și gustul, suspinul și dorul,
Drept sfânt legământ să îi fie.

Maturul învață să împle tot carul,
Să-l mâne pe drum mai departe,
Și-o rupe la fugă, de-ntrece ogarul,
Uitând de e zi sau de-i noapte.

Bătrânul învață s-aline nepoții,
Cu slove din Sfânta Scriptură,
Și-astfel, printre pilde, învață cu toții
Că viața e învățătură!

Răgaz

De ne-nțeles cum se rotește totul:
Și gândul, și pământul, și-Universul,
Pe ape tulburi mistuiește focul,
Și-ncinge tot, și îmi îngheață mersul…

De neoprit e ropotul din urmă
Și-asurzitor, de-ntunecă și gândul,
M-aș înălța, s-alunec peste turmă,
Dar mă izbește dintr-o parte vântul…

De ne-nghițit este absurdul lumii,
Mă-neacă și mă taie pe spinare,
Aș vrea să strig, dar nu-nțeleg nebunii
Și îi împing mereu în depărtare…

De netrecut e strada asta lungă,
Să nu mă pierd, am să vă las pe voi,
Îmi iau răgaz, ca toată să v-ajungă
Și-ncep să practic mersul înapoi!