Fiecare generaţie este etichetată cu câte o sintagma care o diferenţiază de celelalte. De exemplu, eu fac parte din numeroasa generaţie a decreţeilor, subspecia ,,cu cheia de gât” şi, ca toţi copiii acelei epoci, am fost beneficiarul şi victima unui sistem care falsifica realitatea pentru a crea iluzia prosperităţii şi egalităţii. Educaţia patriotică se realiza permanent, indiferent de diciplină, iar obiectivul primordial era întipărirea în sufletele fragede a mândriei de a fi român. Astfel, tractoriştii din problemele de matematică arau azi mai mult decât ieri şi mai puţin decât mâine, iar văcuţele fericite de la CAP dădeau pe zi ce trece mai mult lapte pentru şoimii patriei de la gradiniţa din sat. În manualele de istorie, domnitorii români îi învingeau pe turci în toate bătăliile, nemţii erau la degetul cel mic al eroilor în cămăşi albe de la Mărăşeşti, iar dacii erau cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci, trecându-se cu discreţie peste restul afirmaţiei.
Încununarea acestui şir de eroi era, fireşte, Întâiul Bărbat al Ţării, stima noastră şi mândria, tov. Nicolae Ceauşescu. Acesta zâmbea într-o ureche în fiecare clasă, cam în locul unde se află azi icoanele.
Studiind manualele de atunci, rămâi cu impresia că eram a doua cea mai fericită ţară de pe glob, după Coreea de Nord, evident. Vârful de lance al propagandei naţionalist-comuniste era manualul de Limba română, deoarece îl completa liric pe cel de istorie. Este ştiut ca arta fixează şi deturnează afectiv în conştiinţa generaţiilor anumite evenimente istorice. Pentru noi, Mircea cel Bătrân era exact ca Sergiu Nicolaescu, iar Mihai Viteazul juca magistral rolul lui Amza Pellea. Sau viceversa.
Pe acest fundal istoric, doresc să vă amintesc câteva dintre cele mai puţin valoroase fragmente literare care mi-au marcat primii ani de şcoală. Manualul de ,,Citire” pentru clasa a IV-a EDP 1984 începe cu un ,,Salut pioneresc” cu inflexiuni de Psalm:
,,Primiţi ofranda inimii curate,
Ce-n pieptul nostru mic, nestăvilit
Doar pentru România noastră bate
Şi pentr-al ei conducător iubit.”
Dar, ca să iubeşti, trebuie neapărat să cunoşti… Buchetul de flori al Anei Blandiana emoţionează printr-o lecţie de geografie sentimentală cu intruziuni botanice: «…să observăm că ţara noastră are forma unui buchet de flori. Un buchet de flori aşezat într-o vază». Textul este savuros, plin de expresii frumoase pe care le-am întâlnit până nu demult în compunerile elevilor silitori din clasa a V-a. Dacă nu ţineai minte nimic, puteai să spui că eşti mândru de România şi obţineai o notă onorabilă.
Reversul iubirii înflăcărate pentru conducător şi patrie era ura crâncenă faţă de duşmani. Cine erau duşmanii? Cei care nu făceau parte din România noastră sau, mai bine spus, cei desemnaţi de partid. Şi pentru că ura nu trebuia să se disipeze inutil sau să scadă în intensitate, peste câteva pagini urma un apel vehement adresat mamelor:
,,Invăţaţi-i, mame, crâncen să urască
Pe acei ce-s duşmani oamenilor drepţi…”
Sau să-i bată cu răngi şi bastoane pe duşmanii oamenilor de bine, aşa cum am văzut în Bucureşti într-un an înnegrit de lămpaşe…
Din acestă poezie maniheistă nu putea lipsi iubirea, rătăcită în câteva versuri, de dragul antitezei:
,,Să iubească versul, să iubească struna,
Ce-i curat în lume, ce e nou şi drept.”
… Parcă este mai suportabil…
Faptele de vitejie abundă: Traian îi invinge cu greu pe daci, dar îi învinge (lectura era dificilă pentru că nu ştiam pe cine să urâm), glorioasa armată română, împinsă de şi mai glorioasa armată roşie, eliberează Slovacia, pentru ca mai apoi un utecist să aducă pâine la Cluj după o călătorie epică prin nămeţi.
Ţăranii asupriţi îşi fac simţită prezenţa prin Plăvanii de I.C.Vissarion. Un ţăran pe care îl chema Mihai (lucru de care mă ruşinam amarnic pe atunci) îşi bate boii cu sălbăticie până când aceştia cad în genunchi. Cuprins de remuşcări, îi hrăneşte mai bine şi realizează că între el şi plăvani nu este mare diferenţă «Nu mai plângeţi, fraţii mei, că nu vă mai bat.» Nu îmi este clar nici până azi care erau valenţele educative ; nu există niciun duşman, iar violenţa gratuită dezgustă.
Lectura Moş Ion Roată şi vodă Cuza este mai explicită. Bătrânul persecutat de boier este în final scuipat în faţă. Aici nu mai există dubii. Vodă Cuza este personajul providenţial care restabileşte echilibrul lumii, redând averea şi demnitatea unui om din popor. Cam atât trebuia să înţelegem şi, mai ales, nu trebuia să ne punem întrebări. La o lectură mai atentă se observă că Vodă nu intenţionează să-l pedepsescă pe boier, iar Moş Ion, într-o răbufnire atavică de slugărnicie orientală, sărută mâna domnitorului. Mai trist este că Vodă acceptă.
Stejarul din Borzesti de Eusebiu Camilar este un text de o cruzime fără margini, care atunci părea însă firească.
«Ce pedeapsă li se dă de obicei năvălitorilor? Auziseră din bătrâni că-i treceau prin sabie, că le tăiau nasurile, ori le scoteau ochii….
– Să i se reteze nasul…a spus unul.
-Nu! E prea puţin! a răspuns Ştefăniţă » (Ştefan cel Mare şi recent Sfânt).
Nu aş putea încheia şirul de povestiri pseudo-patriotice fără lectura mea favorită, Măndricel. Un soldat din oastea lui Ţepeş este prins de turci şi paşa din Vidin îl întreabă, fără translator, ce dorinţă are înainte de execuţie (Ca orişice persoană cultă, vorbea, fireşte, româneşte). Cam mare cinstea de care se bucura un soldat de rând, dar să nu uităm că era român. Mândricel îi cere paşei să-l lase liber, promiţând că se va sinucide ca un samurai mioritic în faţa domnitorului. Paşa îl eliberează, iar Mândricel se prezintă în faţa domnitorului, ,,apoi îşi scoase pumnalul şi şi-l infipse adânc în inimă; Ţepeş îl sărută pe obraji”. Ce consolare !
Manualul se termină cu lectura La cireşe atribuită lui I. Creangă, în care tatăl îi trage lui Nică o chelfăneală ,,ca aceea”.
La sfârşitul lecturilor ne putem pune firesc întrebarea care era idealul educaţional propus de şcoala românească din acea sinistră epocă de aur. Curriculum-ul official, pe cât îmi aduc aminte, cerea şoimilor patriei să fie mereu veseli, elevilor de gimnaziu să fie pioneri destoinici, cinstiţi şi harnici, pentru a fi demni să devină utecişti şi, în final, cununa creaţiei, comunişti.
Omul nou vizat de curriculum-ul abscons avea, se pare, un comportament violent, gândea fără nuanţe şi era dominat de pulsiuni elementare. De asemenea, treabuia să urască, să fie capabil să ucidă sau să se sinucidă fără ezitare. Iubirea era nefirescă, deoarece nu se răsfrângea asupra aproapelui (mamă, fraţi, prieteni), ci trebuia să se reverse asupra unor noţiuni abstracte: patrie, partid şi, mai ales, conducător. Omul nou trebuia să muncească până la epuizare, să îşi aprecieze familia în funcţie de adeziunea la valorile oficiale, să accepte senin violenţa şi să fie umil până la anularea personalităţii în faţa conducătorilor. Şi, mai presus de toate, era mândru.
Din fericire, cadrele didactice au atenuat discret, dar eficient, cea mai mare parte din veninul ideologiei oficiale. Dar aceasta este altă poveste.
