Nu e vorba de Kunta Kinte, eroul serialului Roots, ci de Virgil Costiuc, poet gălăţean, însă anumite asemănări pot fi găsite. Nu a fost un sclav pus să culeagă bumbac pe plantaţiile din Virginia, ci a umblat, mai de voie, mai de nevoie, prin şantierele „comunistice” din ţară sau de prin Asia şi Africa. S-a eliberat într-un tîrziu, cînd a început să-şi publice volumele de poezie, la vîrsta la care alţi poeţi sînt deja consacraţi. Rădăcinile poetice ale lui Costiuc sînt în mai multe locuri. Una e la Oancea, localitate din care se trage. Alta la Galaţi, pe străzi, ghetouri şi cartiere cu birturi, dughene şi personaje ce deapănă încă vechi legende. Alta, prin pustiuri, la Ashabad-Karakum, la Samarkand, Babilon, prin văile Tigrului şi Eufratului, sau hăt departe, pe la Vladivostok şi Kamceatka. Îşi mai trage seva, acest poet insolit, de prin spitalele patriei şi dintr-o realitate socială în care munca era obligatorie şi care îi prilejuieşte să facă din poeme povestiri biografice. Un supravieţuitor care a avut puterea şi talentul să-şi sudeze existenţa poetică şi biografia tumultoasă în mai multe volume de poesie: Sanatoriul de pe mal şi Tăcerea semnelor (la Princeps Edit, Iaşi, 2008, respectiv 2009), Cazemate cu ochi (Editura Fundaţiei culturale Antares, Galaţi, 2009), Caietul animatorului (Editura Brumar, Timişoara, 2011), Rădăcini (Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011) (…). A cîştigat, printre altele, premiul pentru poesie al Filialei Sud-Est a USR, în 2012.
Virgil Costiuc, biologic, dar şi ca univers, ar putea fi socotit un poet optzecist. Dar mă feresc să fac astfel de încadrări. În primul rînd pentru că modele se schimbă, nici un deceniu nu rămîne prea mult la putere, iar o sinteză trebuie să se producă pentru ca poezia să se cearnă, să se depună. În al doilea rînd, mai ales în ceea ce îl priveşte pe Costiuc, iarăşi e dificil de găsit filiaţii, maeştri. Una că pe acest teritoriu e deja inflaţie, alta pentru că îmi dau seama că toate aceste trimiteri, mai mult pentru a clasifica, ori pentru a adera la o familie, au mai puţină importanţă pentru individualităţi bine conturate, cum e şi cazul scriitorului de faţă. Debutul tîrziu poate constitui pînă la un punct, un avantaj, de n-ar purta balastul unor prejudecăţi ale societăţii, de multe ori refulate mai ales în tagma scriitorilor. Maturitatea artistică îi conferă o viziune pertinentă, o asumare şi detaşare necesare actului creator. Ştefania Mincu aprecia cu multă dreptate că „Virgil Costiuc este un poet care investighează, cu mijloace proprii şi cu o cultură asimilată şi nu citată, zbaterile apocaliptice încă vii ale lumii şi ale omului contemporan”. E vorba aşadar de o conştiinţă poetică indiscutabilă, de un poet neconvenţional, fără artificii şi măşti, direct, participativ, care îşi prepară firesc, dintr-o continuitate biografică, un univers poetic propriu.
(Extras din articolul ”Un poet cu Rădăcini”, de Iulian Grigoriu, publicat în revista Convorbiri literare – 2 septembrie 2014, http://convorbiri-literare.ro/?p=3210)
Culpă
Se caută vinovaţii
când nu-i găsim
îi creăm pe rând
personalizaţi cu un rezid
culoare, profunzime şi sens
se caută cu frenezie,
fără deosebire de sex,
religie sau rasă
un echilibru compensator
pentru ceva ce nu există
un troc, sub o cupolă
ce se cheamă marea culpă,
a te naşte,
a trăi sau respins la marginea cercului,
în apropierea morţii,
supravieţuitorul,
centrul om,
unicul,
care posedă în fibra lui
marea vină,
care respiră,
iubeşte şi scrie poezie;
întors cu faţa spre origine,
culpabilitate devine,
până la urmă,
o stare de normalitate
Mecanic
Ciudat, am reuşit să repar
pentru prima dată
o râşniţă de cafea
ultima a expiat pe un blat
fără vreo şansă
sau dacă este adevărat
că poţi dovedi cât de util eşti
dând naştere unui nou obiect
doar pentru a-ţi dovedi
că ai ceva în creier
am putea vorbi
despre un mecanism organic
într-o fantă a timpului
un univers ce trebuie să-l valideze;
este adevărat
unele lucruri capătă viaţă
după ce moare creatorul
care are şi el, până la urmă,
un mecanism organic
pe o scală a inutilităţi
(un inutil-mare
sau pur şi simplu un inutil-mic)
altfel cum se explică
de ce unii oameni devin inocenţi
sau apatici până la absenţă
poate chiar unul dintre aceştia
a construit râşniţa de cafea
şi odată cu reparaţia mea
renaşte
îi creez o nouă dilemă
ceva între ce a dorit
şi ce a rezultat oricum
prim-planul va fi al fiinţei
iar când se va întâmpla
o nouă reactualizare
voi fi aspirat şi eu
Totem
Dacă se va întâmpla, într-o zi,
să cadă de pe raft cutia de tablă
pe care scrie cafe vitto plină cu şaibe,
şuruburi şi piuliţe
nu numai că se vor împrăştia pe balcon,
dar îmi va speria şi papagalul roşu
care îşi va lua zborul
prin toate cele deschise, spre libertate,
şi că trebuie în lipsa lui să reconstruiesc
fără vreo schiţă
un ceas vechi, tip CFR,
care într-o primă parte a vieţii mele
mi-a spaţiat timpul în mod raţional,
şi pe care l-am înlocuit
cu o mică fiinţă, imprevizibilă
care m-a reprezentat
până la imitaţie
dându-mi în acest fel, iluzia comunicării;
uneori, idolii nu ţi-i alegi
ei te aleg pe tine
şi fug când se satură sau cad
într-o altă dimensiune
spre o altă identitate
şi jumătatea ta se mută
niciodată în prezent,
ci înainte de-a te naşte
sau după ce nu mai eşti.
Presimt că într-o zi
cutia de tablă pe care scrie cafe vitto
va cădea de pe raft
şi tot trecutul meu populat cu idoli vremelnici
va dispărea
***
Ecranul televizorului
aduce din vizual, a priori,
mirosul pâinii din cuptor,
a ierbii cosite, sarea din prăbuşirea valului,
satisfacţia trupească;
la cap de mol
oglinda unui far amestecă senzaţii:
sunet, imagine şi o intuiţie a realităţii;
mirarea disecată de filosofi,
în adevăr,
sorbind din pocale cucută,
iar unii la fel de miraţi,
în paralel, aflând aceleaşi lucruri
trăindu-şi intens viaţa;
prin cărţi şi tratate
citite printre rânduri,
încă înainte de a se întâmpla,
mirarea,
la trecut şi viitor
ba mai mult, făcându-i să înţeleagă
că nu au văzut nimic, iar cei care şi-au pierdut
materialitatea prin meditaţii
explicând raza cercului
au rătăcit drumul
privind mereu la cer au devenit eterni,
dar pe pământ;
interfaţa vizibilă ascunde
o ramificaţie de vene, un craniu,
un punct static, blocat într-o idee;
cunoaşterea indusă prin senzaţii
un sabot ce frânează
transferul invers de mesaj
***
Apt
e necesară o ţeavă de tun
la recul
un obiect căutat
de o ţintă,
odată va există un refuz
tradus ar însemna meta
acum proiectilul separă două realităţi
una care există şi-n care gesticulez şi o alta
de care nu am cunoştinţă
chiar dacă la un viitor impact
compasul şi cascheta de pe hartă
devine hilară; nu semnalează
o naştere, nici ceva care să populeze
un gol
a supravieţui nu înseamnă să mori
se cheamă că proiectilul
e o stare lichidă
pentru a fi resorbit în memorie
afară-înăuntru
reintră pe gura ţevii
pe cântecul unui nai
dar nimeni nu va fi prezent
dacă un corp în spaţiu se materializează
în asta constă esenţa iubirii
faţă de patrie
Meridian
La ora optsprezece şi douăzeci şi şase de minute
este încă lumină
tot ce este fiinţă
aşteaptă ca timpul
să curgă în aceleaşi tipare
fără vreo dramă
cursiv
palpabil, cât mai firesc;
la ora optsprezece şi douăzeci şi opt de minute
este încă lumină
frunzele copacilor sunt verzi argintii
câte o jumătate de opt îngemănat
ying yang
reprezentând o linguriţă
într-o cană cu aer plină de mirosuri
este lumină şi sunt flori în fereastră
aerul e cald şi plăcut
afară şi aici în cameră
ticăia un ceas, invizibil,
dar timpul stă pe loc
privind dincolo de vitrină
nicio imagine nu se materializează
după planuri cu umbre
la primul copac din stradă
şi spre masa ta,
în faţa hârtiei albe
o continuare spre un altul
sau asociere umană;
la ora optsprezece şi treizeci de minute
se face brusc întuneric
atunci afli că eşti pe o curbură
a spaţiului, în timp ce soarele
cade într-un gol interior
inversul lucrurilor palpabile
şi a scurgerii timpului
poate mai mult însufleţite
într-o linişte asurzitoare
de întuneric
***
Simt cum cineva fără nume
smulge câte o bucată din mine
uneori nu mă doare
şi constat cum din suma motricităţii
dispare câte o funcţie
un muşchi radiat
îşi delegă celui de alături
întreaga-i sarcină
sau altuia din altă parte a trupului
care va ceda şi el, restabilindu-se un echilibru,
dar te obişnuieşti, i s-a mai întâmplat,
găseşti înţelegere în memorie
totul este să te obişnuieşti
cum s-a întâmplat cu cele din zona simţurilor
un pic de miopie, zare înceţoşată
din proiectul gândurilor,
retroactiv, după o întreagă viaţă
predicatul de a clasifica
când a fost şi de ce s-a ajuns la un dezacord
între ceea ce credem şi cum
se înfăţişa lumii;
o explozie din cauza presiunii
şi depozitul s-a golit de evenimente
fapte rămase sub calota craniană
afecte inerte, filamentul incandescent
cineva fără de nume nu-l mai poate cuprinde
V-aţi gândit vreodată
dacă şi în dezordine
există o alcătuire
cu o lege alcătuită organic,
ce nu respectă o realitatea
ovoidul ce se rostogoleşte,
are în vedere măsura lucrurilor
nu în descrierea mişcării,
ci a intensităţii, a temperaturii din nucleu:
aşa cum la om
coerciţia dă tonul cunoaşterii resurselor;
a nu crede în constrângeri şi nici în imaginea
care deformează o realitate,
de unde iubite maestre
să înalţ nimicul personal
pentru a popula lumea din jur
arderea şi lovitura
prefacerii minereului în metal,
apoi în ciocan
când implică un elan
ochii care aud
mirosul tactil
şi muşchii erodaţi de pale de vânt
Aud
Dement
sunetul se înşuruba în ureche
vaiet dacă ar fi
nu ar semăna cu un trup sfârtecat
un plămân din care cresc fluiere
pe diferite tonalităţi
eu cred în iubire când lingi rana,
nu când o străpungi cu axe,
distanţiere şi camere tv;
iubirea e o corabie comună
pe un ocean de singurătate
o proiecţie care se invocă pe sine însuşi,
nu clamează o infirmitate
nicio pânză ruptă
nemodelabil – strigătul devine un ţipăt
când deformează membrana oului
înconjoară un ţinut, din interior
spre afară
nu există percepţie
când strigătul e de groază
pe care nu-l poţi stăpâni
uite, aşa-i omul
***
Pleacă!
plec, mi-am zis, chiar dacă
printre lucruri meşterite
sub fereastră
rămâne copia unui elan
inapt de materializare,
dacă plec sau nu plec
spre un afară
dorinţa se conturează
într-un vag ideal de personalizare
şi proiecţia se anulează
privind printr-un pahar transparent,
să beau
sau să-mi ignor un simţ
şi să te concentrezi, dual
în a-l mirosi cu ochii, spre auz
măsurându-ţi paşii de la plecare cu cei de la întoarcere
calculându-i pe ultimi în interiorul tău
să simţi cât de arid
e spaţiul ce nu vrei să-l părăseşti
dar nu poţi vedea, simţi, auzi
dacă nu ai voinţa de a merge
să plantezi un pom fructifer
şi an de an să-l urmăreşti cum creşte
dacă rămâi în repaus totul se anulează
copacul din care ai să mănânci fructe
e o îndepărtare de realitate, dar nu plec
pentru că trebuie să întorc oglinda
cu negativul în interior, dar nu interesează,
de la plus spre minus
fără să-mi fie sete, peste ani
dacă cineva îmi spune să plec
şi mie nu-mi este sete
voi aştepta să se pârguiască fructele
iar dacă nu ajung sau nu există acel loc
asta nu înseamnă că nu sunt
gata să plec ori să rămân
într-un perpetuum clivaj
***
Uneori, printr-un efort
într-un anumit loc
şi un anume timp
pot dispărea
şi nimeni nu ştie
dacă mai sunt
prezent-viu
pe o gradaţie a minţii
racordat la aceleaşi idealuri
sau o imagine ce dispare
la prima luminiscenţă
într-un trecut-viu sau
în timp ce
tot mai absent sau silit
să particip
la forşpanul creaţiei
unui viitor-trecut
dacă şi astăzi şterg tejghele de sânge
***
Prea multă fericire sau tristeţe
strică un echilibru
la timpul prezent-viu
se vrea nimicul, adică
o mare iubire,
un vis ca o tufă
urâtul fardat la chip şi colţuri şlefuite
vrea să trăiască, să trăiască pur şi simplu
fără să se implice
a trăi în orb şi raza de lumină
să fie îndreptată înăuntru ca într-o peşteră
reflectând esenţe
lumină şi întuneric, cunoaştere şi ignoranţă
egală distanţă între grafit şi diamant
de bine şi de rău
între sătul sau flămând
sărutat pe un obraz,
unde a primit deja o palmă
la fereastră flutură o perdea
o creştere a pulsului
o emoţie ucigaşă
o sărbătoare, inevitabil
după ea o tristeţe,
şi atunci pentru ce toate aceste zbateri
până la rezonanţă
la prezent-viu
apt de extreme