Suntem parte dintr-o catastrofă climatică? Controversata încălzire globală ne ameninţă viitorul? Oamenii de ştiinţă şi statisticile demonstrază acest fapt, cu toate că unii minimalizează pericolul şi acuză de isterie.

Pascal Bruckner spune că în lumea postmodernistă și lipsită de credință a avut loc înființarea unei noi religii seculare a cărei reprezentare este mediul natural: ecologia. Filosoful francez susține existența a două tipuri de ecologie: cea rațională, democratică, bazată pe extindere și cea divagantă, totalitară, bazată pe limitare. Dilema şi paradoxul înfăţişat în stil brucknerian spun că dacă situația este atât de gravă pe cât se pretinde, ce rost mai are să ne împotrivim? De ce să nu trândăvim în așteptarea potopului? Și pe bună dreptate, într-o situație fatală precum ne este înfățișată starea prezentului, ce sens mai are împotrivirea, care, oricum, nu poate împiedica apocalipsa ecologică?

Alături de savanţii ştiinţelor mai mult sau mai puţin exacte, vin artiştii care nu pot să refuze participarea la mutaţiile conceptuale contemporane. În primul rând se pune problema unui nou dialog cu natura. Omul intervine creator în natură în vederea fericirii şi desăvârşirii sale sau se adaptează imitând-o?

Petre Ţuţea declara că „este evident că dacă vrem să contopim existenţa cu gândirea, lucrurile sunt şi nu sunt în acelaşi timp, totul curge, iar perspective istorică uneşte existenţa cu nimicul şi teama cu speranţa”. Această devenire legată de progres, moarte şi haos este abordarea unde arta se poate arăta mult mai dinamică si mai analitică faţa de ştiinţă. Şi astfel, artiştii îşi asumă rolul de gardieni ai ceea ce ziarista britanică Emma Patee încearcă să impună – umbra climatică, o noţiune mai cuprinzătoare de supraveghere ecologică, care luptă împotriva frustării legate de clasica „amprentă de carbon și modul în care aceasta devalorizează acțiunile care nu pot fi măsurate, cum ar fi votul sau activismul”.

Deşi subiectivă, arta ecologică poate sa devină indispensabilă pentru producerea allodoxiei, principiu al puterii culturale publice.

O definiție actuală a artei ecologice elaborată colectiv de către Rețeaua internaţională EcoArt, fondată în 1998, este:

„Arta ecologică este practica artistică care îmbrățișează o etică a justiției sociale atât în ​​conținutul său, cât și în formă materială. Ecoarta este creată pentru a inspira grija și respectul, stimulează dialogul și încurajează înflorirea pe termen lung a mediilor sociale și naturale în care trăim. Se manifestă de obicei ca artă restaurativă sau intervenționistă implicată social şi militant”.

Proiectul „Admiraţie şi renaştere Ecoart2023”, bazat pe o fuziune de arte vizuale se încadrează într-un tip specific de act ilocuționar pictural, categorie imaginată de esteticianul Zsolt Bátori. Autorii acestui proiect aflat într-o continuă desfăşurare de cel puţin 1 an, sunt Tudor Neacşu şi Cornel Gingăraşu. Retorica lor artistică îmbracă tendinţe diferite, una reflexivă și alta tranzitivă.

Tudor Neacşu prezintă un exerciţiu de admiraţie faţă de natură, prin peisagistică aeriană, apelând la fotografii din drone pentru un naturism elegant, atitudinea sa estetică legându-se de altitudine. Călător şi explorator neobosit, Tudor parcurge zeci de kilometri pentru a găsi formele de relief, culorile şi lumina potrivită. Eforturile sale reuşesc să se materializeze în compoziţii echilibrate, adeseori minimaliste, ce metamorfozează concreteţea peisajului clasic spre abstractizare. Deşi neagă orice tendinţă militantistă, Tudor aduce un omagiu frumuseţii pământului, apelând la ecopoetică pură, unde se întâlnesc aerul, apa, copacii, transformări meteorologice, ceaţa sau soarele de dimineaţă.

Apropiindu-se de moştenirea „artei povera”, Cornel Gingăraşu propune un concept numit „instalaţie artistică efemeră”, adica forme tridimensionale sau bidemensionale realizate din materiale recuperate sau reciclate. Din cauza fragilităţii acestor obiecte, ele sunt fotografiate şi rămân mai mult sub formă de imagine. Apare o ireductibilitate evidentă a muncii de creaţie, jocuri cultivate prin cultura moştenită, care au în comun faptul de a identifica cu introducerea de amovibil dar nepericulos pentru mediu şi lume, în raport cu formulele clasice consumatoare de resurse şi poluante. Pierre Bourdieu scria că „îmbogăţirea însoţeşte îmbătrânirea când opera reuşeşte să intre în joc, când devine o miză şi când îşi încorporează astfel o parte a energiei produse prin luptă al cărei obiect este”. O pavăză paradoxală împotriva eternităţii triste a dezbaterii academice.

Metalul recuperat şi plasticul abandonat, fragmentele umile de lemn sau carton, frunzele uscate asigură materiile prime pentru o activitate artistică ce se încadrează în categoria sustenabilităţii ridicate, categorie ecologică majoră în acest moment. Realizarea instalaţiilor efemere au un consum zero de energie, pot fi plasate oriunde şi de multe ori conştientizează asupra consecinţelor pe termen lung ale activităţii umane.

Instalaţiile efemere rămân scenarii tehnice şi tematice cu ambiguitate ridicată, cu o interpretare specifică a spaţiului, mai mult ca suport al unei viziuni decât ca o realitate fizică.

Prima vizionare publică a proiectului „Admiraţie şi renaştere Ecoart2023” a fost în luna aprilie 2023 la Muzeul de Artă Vizuală Galaţi iar in prezent se pregăteşte expunerea la Lisabona prin Institutul Cultural Român.