Nu a trecut încă uluiala care ne-a cuprins pe toţi după aflarea rezultatelor alegerilor din SUA. Excentricul milionar Donald Trump este al 45-lea preşedinte al „tuturor americanilor”, aşa cum a declarat noul lider al lumii. Chiar dacă declaraţiile date de reprezentantul republicanilor imediat după depăşirea numărului de 270 de electori, necesar pentru a ieşi preşedinte, au fost mai degrabă ponderate decât emfatice, iată că pentru prima dată se simte o prăpastie ce se măreşte în rândul alegătorilor americani. Dacă până la alegerile acestea, ei au acceptat democratic şi bărbăteşte rezultatul oricărui scrutin, acum se aud pentru prima dată voci care nu-l recunosc pe Trump ca preşedinte al tuturor americanilor. Studenţii de la două celebre universităţi strigă „Trump nu este preşedintele meu”, în timp ce o mare parte din americani îşi fac calculele pentru o evantuală emigrare în ceea ce ei consideră mult mai toleranta Canadă în viitorul apropiat. Într-adevăr cine poate susţine ideea ridicării unui zid la graniţa cu Mexicul sau cea a „deportării” a nu mai puţin de 5 milioane de emigranţi ilegali? Clar este doar faptul că sentimentul popular căruia i s-a adresat Trump, şi care l-a propulsat pe poziţia celui mai puternic om din stat, s-a estompat şi riscă să dispară ca un abur în următoarele zile, la fel ca şi sloganul său populist „Să facem America mai puternică!”. Săptămânile următoare, sau poate din ianuarie, când Trump îşi va prelua de facto scaunul de la Casa Albă, vom şti dacă mandatul prezidenţial va diferi de campania noului preşedinte. Cert este că, deocamdată, nu avem la îndemână decât discursurile absolut neinspirate ale omului de afaceri Trump împotriva emigranţilor şi, în mod cu totul surprinzător şi nou, anti-european şi contra paradigmei culturale a „politically correctness”. Important este să vedem, totuşi, de ce a câştigat Donald Trump, ce s-a întâmplat de fapt în aceste câteva luni de campanie electorală în SUA şi, mai ales, ce s-a schimbat în mentalul colectiv al oamenilor în ultimii ani.
Cert este un lucru: criza economică a afectat nu doar bursele şi portofelele oamenilor, ci se poate spune că a schimbat chiar paradigme. Lovitura finală a fost dată de incapacitatea Americii, în care toată lumea avea încredere, de a gestiona situaţia geopolitică din Orientul Mijlociu şi de inexistenţa unei politici ferme în ceea ce priveşte emigraţia, care a atins cote cu adevărat alarmante în SUA. În plus, asistăm în prezent la o schimbare demografică importantă în ţara unchiului Sam. În primul rând, nu se mai ştie cine este cu adevărat unchiul Sam, hispanicul portorican dintr-un cartier mărginaş din New York sau poate afro-americanul ce a studiat la Princeton? În al doilea rând, este vorba de o nouă generaţie, în care membrii ei se simt americani, dar nu mai pun mare preţ pe valorile politice ale Americii. Doctrinele Monroe sau Carter s-au transformat brusc în avatarurile unui sistem învechit. În schimb, populaţia americană a fost mult mai interesată să îşi protejeze modul de viaţă consumerist, acest copil răsfăţat al neoliberalismului. Sigur este că spectrul şomajului – în creştere în rândurile clasei de mijloc – competiţia pentru locurile de muncă, deseori lipsită de şansă pentru americanul de rând în raport cu un emigrant şi, mai ales, aş spune eu, terifianta perspectivă a reducerii numărului de canale de cablu pentru omul obişnuit, i-a făcut pe americani să îl voteze pe Donald Trump. El este cel care a promis cele mai concrete, nepolitice, negociabile lucruri, de genul „viselor la cheie”, şi „hamburgeri pentru toată lumea”. Principiul care l-a impus a fost „totul este negociabil” şi mai ales în politica externă. Dacă în domeniul politicii interne, Trump a marjat pe realizarea „visului” american al prosperităţii, prin sintagma, utilizată, mutatis mutandis, şi de politicienii noştri, „a reda America americanilor”, în ceea ce priveşte politica externă discursul republicanului nu a fost deloc unul liniştitor. Primii lideri politici care l-au felicitat pe Trump au fost controversaţii Le Pen, Erdogan şi Putin, în timp ce primul ministru al Ungariei sau liderii chinezi au aplaudat zgomotos succesul bătrânelului miliardar. Politicienii antisistem văd în cîştigarea alegerilor de către Trump un nou episod al loviturii finale date multiculturalismului şi politicilor globaliste. Liderii europeni ai statelor puternice, adică al Vechiului Sistem politic, Merkel şi Hollande au făcut declaraţii scurte, în care se recunosc iritarea, scepticismul şi neliniştea. Un lider politic suedez ne sfătuieşte chiar să ne punem centurile de siguranţă, convins probabil că, pe viitor, Trump va face paşii pe care ceilalţi preşedinţi americani nu le-au făcut.
Poate că miza pe care o identificăm noi este prea mare. Poate că nu este vorba decât de nişte rezultate, cu siguranţă surprinzătoare, dar fireşti, dacă este să studiem cu atenţie societatea americană de astăzi. Nu trebuie să uităm şi faptul că nu se poate spune neaparat că Donald Trump a câştigat alegerile pentru că oamenii au crezut atât de mult în el, ci pentru că alternativa oferită şi faţa de politician obosit a lui Hillary Clinton nu le-a mai spus nimic americanilor. S-a putut constata astfel calitatea extrem de scăzută, poate cea mai scăzută din toată istoria SUA, a discursului celor doi contracandidaţi pentru Casa Albă. Dacă Trump a folosit un discurs populist, adresat aproape exclusiv americanului sărac, Clinton nu a spus mai nimic sau, mai exact, nimic important. Reprezentanta democraţilor a avut o prestaţie penibilă, intrând în plasa atacurilor la persoană, în care era clar că nu avea cum să câştige. Fără soluţii reale în politica internă şi în economie şi fără să răspundă rapid şi eficient la provocările politicii externe (Siria, extinderea NATO, relaţiile cu Rusia sau Cuba), Hillary Clinton a ucis speranţele nehotărâţilor, care, ca niciodată, au fost într-un procent de aproximativ 15% din totalul electoratului american. Cu un discurs găunos, aproape la fel de populist şi de demagog ca cel al lui Trump (care cel puţin, nu a pretins că este altceva decât pare), Clinton nu a convins că o femeie-preşedinte ar fi acelaşi lucru ca un bărbat cu aceeaşi funcţie. Poate că pentru unii americani ar fi fost prea mult ca să îşi dea votul unei femei, mai ales că aceasta nu a demonstrat că se poate ocupa „bărbăteşte” de treburile politicii, ci doar de treburile murdare ale contracandidatului ei. Să nu uităm nici de ineficienţa administraţiei Obama, mai ales în ceea ce priveşte lupta împotriva terorismului. Unul dintre punctele esenţiale ale campaniei bătrânului republican a fost promisiunea fermă de a distruge organizaţia teroristă Statul islamic, chiar dacă a declarat că preferă să facă acest lucru fără să utilizeze trupele americane (!). Eşecul administraţiei Obama de a face uitate efectele crizei economice este o altă cauză a pierderii încrederii multor americani în politicienii „de meserie”. În fond, este perfect legitim să crezi că un potent om de afaceri fără cultură politică, cum e Trump, să adopte o altă politică, poate una izolaţionistă, care să redea America americanilor şi nu europenilor sau tuturor celor care se regăsesc în „visul american”. Niciun american de rând nu crede că politica SUA de până acum poate să rezolve adevăratele probleme ale americanilor. Aceasta este, de fapt, reala miză anti-sistem şi anti-elită a noii politici republicane: renunţarea la mult prea costisitorul (în bani cash) activism în apărarea democraţiei, prin participarea la acţiuni militare în spiritul politicii „de echilibru”, pentru o mai pronunţată atitudine pro-americană (şi implicit anti-globalistă) a clasei politice.
Şi totuşi discursul lui Trump de după câştigarea alegerilor a fost ponderat. Aceasta ne face să credem că mesajul unităţii exprimat de noul preşedinte nu reprezintă doar o încercare de liniştire a opiniei publice, ci că Trump nu va schimba foarte mult agenda publică a SUA. Dar oare renunţarea la sistemul corectitudinii politice şi la principiile toleranţei, de care a dat dovadă prin discursurile sale electorale îşi vor arăta, mai devreme sau mai târziu, adevărata faţă? Sau înţelepciunea străveche a congresmenilor şi responsabilitatea noii funcţii îl vor face pe Trump un preşedinte la fel de bun ca, de exemplu, Kennedy?
Nu putem vorbi încă de consecinţele rezultatelor alegerilor din SUA, ci poate cel mult de tendinţe şi evaluări. Nu putem şti sigur dacă, în era Trump, SUA va renunţa la rolul de jandarm al lumii. Politica implicării, în numele democraţiei, a liberalismului economic şi a respectării drepturilor omului este, în ciuda a ceea ce a spus de atâtea ori Trump, imposibil de negociat. În fond, renunţarea la aceste principii wilsoniene, în numele unui nou tip de Realpolitik, fac ca America să nu mai fie aceeaşi America. S-ar putea ca pasul următor pe care îl va face Trump să nu fie chiar anti-sistem şi reducţiile politicii externe să nu reprezinte decât o schimbare de tactică, cu oarecari consecinţe geopolitice, dar nu o schimbare esenţială de paradigmă. Sperăm doar ca discursurile din campanie a lui Trump, care i-a făcut chiar şi pe cei din tabăra lui să tresară, să nu se transforme în concepte-tari ale politicii americane. Am putea accepta chiar şi câteva legi care să protejeze pe americani de alogeni sau o mai mare prudenţă legată de desfăşurarea trupelor NATO pe diferite teatre de război, ba chiar am putea recunoaşte justa poziţie a republicanului privind reconcilierea relaţiilor cu Rusia ori toleranţa zero faţă de musulmanii extremişti. „Totul poate fi negociat” ar putea deveni noul dicton al unui stat ce doreşte să-şi reconstruiască identitatea, pe baze naţionale de data aceasta şi nu multiculturale.
S-ar putea totuşi ca provocările lumii să îl determine pe noul preşedinte al SUA să adopte un nou tip de Realpolitik, construit pe principiul pragmatismului politic al „intervenţiei necesare” doar în anumite aspecte ale politicii externe. În alte aspecte, politica SUA ar putea să rămână aceeaşi ca şi până acum. Cu siguranţă însă că Trump va încerca să redea strălucirea economică a Americii, poate prin intermediul unor parteneriate de afaceri transfrontaliere, fără existenţa vechilor prejudecăţi. Este posibil ca investiţiile să crească, să se diminueze şomajul, iar americanii să reînveţe să producă şi să cumpere produse „made in USA”. Cred că acest lucru îl interesează pe Trump şi pe americanul obişnuit, în primul rând. Să nu uităm că Donald Trump e mai puţin politician decât om de afaceri. Ceea ce se speră însă este ca el să devină din ce în ce mai mult un politician şi mai puţin un antreprenor, asta pentru binele Europei şi pentru pacea mondială. Sigur este că Trump nu va avea un mandat uşor. Vom vedea însă dacă se va inaugura o nouă eră-Trump, post-politică, sau se va continua politica reconcilierii impusă de Obama. Sigur este că, indiferent de ceea ce se va întâmpla, din 9 noiembrie 2016 lumea pare a arăta altfel.
Zorii cărei aurore vor lumina oare mâine ?
