Cum (mai) este cu putință reflecția filosofică în lumea de azi? Care sunt reperele axiologice puse în criză de noii „idoli ai forului” ce-și revendică invaziv întâietatea și basculează în „ocazional” prilejurile de existență contemplativă? Mai poate participa actul reflexiv, alături de disciplinele cognitive, la găsirea unei fromule de echilibru pentru subiectul uman, prins între stringențele sociale și profesionale și nevoia de edificare a propriei identități? În ce mod mai poate găsi cineva oaza de liniște, răstimpul necesar pentru ca „gândul să se poată întoarce asupra lui însuși” (Noica), într-o lume în care subiectul, ajuns o anexă a rețelei, este hărțuit de efemeridele acestei lumi superconectate?
Sunt doar câteva dintre interogațiile explicite sau subtextuale cărora profesorul de filosofie Acsinte Dobre, al Universității București, s-a străduit să le găsească răspunsuri, sau mai degrabă să le maximizeze impactul în noua sa carte Idei în așteptare – prin tumultul vremii, publicată de Editura Fundației România de Mâine, București, 2021, ca volum al colecției „Studii și eseuri de filosofie”. Volumul cuprinde 24 de eseuri, unele din ele publicate, altele de sine-stătătoare. Ordinea lor satisface o anumită viziune de ansamblu, structurată pe centre de interes între care figurează epistemologia, etica, logica și ontologia.
În eseul care deschide volumul, „Edificarea subiectului uman pe calea deschisă la infinit a adevărului”, autorul atacă problematica subiectului cunoscător și posibilitatea acestuia de a avea acces la adevăr, ținând cont de cele două tipuri de subiect: cel psihologic, influențat de stări, dispoziții, percepții, reprezentări, credințe, și subiectul epistemic, obiectiv („subiectul transcendental” al lui Kant). „Există permanent, pentru subiect, o luptă pe linia accesului la adevăr [care] se realizează la diverse niveluri ale cunoașterii și experienței subiectului. Tocmai de aceea este important să se delimiteze nivelul de adevăr, tipul de obiectivitate… (p. 14). Se trec în revistă câștigurile pe investigarea acestei linii datorate unui Husserl sau, la noi, Mircea Florian, reiterându-se, în final, faptul că adevărul „nu este…un dat al experienței, ci se cucerește dificil, prin laborioase activități intelectuale…” (p. 15).
Autorul reia, apoi criticile aduse optimismului cognitiv nelimitat al lui F. Bacon care, cerând, cu orgoliu renascentist, în Novum Organon și Noua Atlantidă înlăturarea iluziilor generate de „idola fori”, cădea el însuși victimă unei astfel de idoli, de fapt, „mega-idoli”: cei ai luminii (cu deriva radical-iluministă), ai înavuțirii, ai atotputerniciei cunoașterii (cf. „Reflecții socio-istorice despre adevăr și știință (într-un orizont cognitiv moderat optimist)”, pp. 23-24).
Căci cunoașterea științifică, chiar și într-o societate supertehnologizată ca cea în care trăim în prezent, nu e totuna cu Adevărul… Iar „efectele perverse” ale mass-media și tehnologiei informaționale (manipulare, fake-news, transmiterea „virală” a unor „meme” cu puternic, dar efemer impact emoțional, orizontul cognitiv „moderat optimist” la care aderă autorul (vezi al doilea eseu, pp. 17-24), capătă umbrele de care ne-am fi putut crede eliberați, dar care, de fapt, nu ne părăsesc niciodată.
Noi idoli ocupă acum avanscena: agresivitatea imaginilor, traumatizante, care induc șocul emoțional și pasivitatea, propaganda media, dezinformarea, corectitudinea politică, hypersenzorialismul, supravoltarea canalelor de comunicație inter-umane, utilizate compulsiv în pofida conținutului inconsistent și evanescent.
Noi utopii stau la până, noi idealuri sunt propuse, precum acela al „comunității ilimitate a comunicării” (K.- O. Apel) – p. 34. Teoria recentă, propusă de Fr. Jacques, care scoate de pe primul plan subiecții ca agenți volitivi și conștienți ai comunicării, pentru a-i substitui cu un așa-numit „câmp intercomunicativ sau raționalitate comunicațională” (p. 33) nu face, în fond, decât să introducă între om și semenul lui o categorie impersonală care se adaugă vechilor categorii kantiene, deposedând astfel subiectul uman de competența comunicațională care este personală și nu ar trebui să devină impersonală, mecanică. Să ne mai mirăm că viața vie, concretă, organică, se retrage tot mai mult din mediul social, eliminată fiind de schematisme abstracte, de mecanicizare procedurală …? („Limbaj, comunicare și raționalitate comunicațională – fundamente ale umanului”, pp. 31-38).
Pentru a evita astfel de derive, cercetarea științifică nu trebuie să se restrângă doar la atingerea obiectivului imediat, aplicând numai procedurile tehnice specifice fiecărei discipline, ci să observe și așa-numitele metareguli, cum sunt principiul cauzalității (în știință, indiferent de rezultatul concret urmărit, trebuie stabilită cauzalitatea între fenomene), sau principiul falsificabilității a lui Karl Popper (p. 82). Aceste metareguli ar asigura „homeostazia” unei paradigme științifice, stabilitatea ei atât timp cât o nouă descoperire epocală nu produce „schimbarea de paradigmă” (Th. Kuhn). Vezi eseul „Adevărul relativ și regulile metodologice în cercetarea științifică” (pp. 80-90).
Autorul urmărește, apoi (în „Știința și tehnologia din lumea postmodernă și impactul lor asupra problematicii morale”), firul controverselor epistemologice din a doua jumătate a secolului XX, rezumând pozițiile unor filosofi ai științei precum Popper, Kuhn, Feyerabend, Boyd. În această perioadă, spectrul autonimicirii speciei umane printr-un război purtat cu arme nucleare a ruinat credința în progresul nelimitat. S-a produs o criză a ideii de progres în știință și tehnică (cf. pp. 151-152). „Dominația [asupra] mediului ia tot mai mult locul contemplării naturii, ca o deosebire esențială față de idealul antic grec al cunoașterii și înțelepciunii” (p. 152).
Realitățile lumii de azi oferă tot mai multe dileme și prilejuri de reflecție. Filosofii pun problemele și semnele de întrebare, propun noi discipline, ca de exemplu „tehnoetica” lui M. Bunge (p. 160), însă rezolvarea nu poate veni decât prin asocierea zonei politicului la demersul moral. „Într-o perspectivă mai largă, deschisă viitorului amplu, s-ar impune obligația etică a unei stăpâniri a propriei noastre puteri de stăpânire a lumii, iar pe plan politic, necesitatea definirii democratice, mai cu acuratețe, a scopurilor din viitor, urmărite prin eficacitățile noastre tehnologice, tot mai acaparatoare în raport cu mediul” (p. 152).
Deci știința nu se cuvine să fie neutră în raport cu valorile morale, ci trebuie să asume un „cod moral intrinsec” (căutarea adevărului) și un cod moral extrinsec („integrarea științei în mediul istorico-natural, potrivit cu normele moral-umaniste…”) – p. 163.
Fiecare autor, când publică o carte, o face având o anumită motivație internă și păstrând convingerea că mesajul ei central va fi înțeles, meditat de cititori și împărtășit de prietenii de idei. Readucerea disciplinei-regină, filosofia, pe tronul de unde a fost alungată de atâta vreme, ni se pare că e principala miză a acestei cărți. Filosofia poate juca un rol de prim-rang în provocările etice și epistemologice al acestei lumi dominate de tehnoștiință, pare să ne spună autorul.
Vă invităm, așadar, la lectura unor „idei în așteptare”, o lectură cu miză ridicată, unde rigoarea limbajului logic, pe alocuri formalizat, abstracțiunile teoretice, chiar dacă o fac mai dificil de parcurs pentru un cititor nefamiliarizat cu problematica și terminologia de specialitate, îi dau consistență ideatică. Însă o carte care mărturisește încrederea autorului în rațiune, în supremația moralei, în comunicare și dialog (nu numai între oameni, ci și între științe, sau între culturi), este una care oferă teme de meditație mereu actuale.
